Ascultam ieri din intamplare City FM. Mi se intampla rar, acasa nu ascult aproape niciodata radio si la munca nu am sanse la altceva decat radio 21. Pe sus amintitul city fm era o emisiune, nu stiu cum ii zice, in care moderatorul ii invita pe ascultatori sa sune si sa zica fiecare o trupa sau un muzician care in opinia sa a influentat cel mai mult lumea. Spre dezamagirea mea absolut nimeni nu a zis Bob Dylan. S-au amintit multe alte nume precum Pink Floyd, Beatles (evident :P ), pana si AC/DC (!!!). Trist.
Albumul de care am de gand sa amintesc acum e foarte posibil unul dintre cele mai influente la nivel social din toata muzica populara a secolului trecut. Am ales sa sar direct la acest al doilea album al lui Dylan pentru ca despre primul nu se pot spune prea multe. Numai 2 piese ale sale, restul doar coveruri. Nu cred ca isi inchipuia pe atunci cate sute sau chiar mii de artisti aveau sa-i cante piesele dupa cativa ani, si pana in zilele noastre. Poate nu avea suficienta incredere in puterea propriilor sale cuvinte, sau poate pur si simplu nu era pregatit. Debutul dealtfel nu a avut prea mare succes, si probabil ca nimeni nu credea intr-un succes comercial al tanarului folkist. Oricum, peste un an avea sa apara albumul care practic l-a transformat peste noapte dintr-un cantaret de folk cu un stil ciudat si inestetic de a canta intr-un fel de mesia, un militant pentru drepturile omului si un idol pentru foarte multi tineri. Interesant e faptul ca Dylan nu si-a dorit niciodata lucrurile astea. El nu-si dorea decat sa cante, si sa creeze evident o conexiune intre el si public, insa atat. Nu credea cu tarie ca aceste cantecele ale sale (botezate de altii "cantece de protest") aveau puterea de a schimba lumea. Insa pe de alta parte daca nu ar fi crezut ceea ce canta nu ar fi avut de ce sa le cante.
Albumul debuteaza cu o piesa clasica, una dintre primele care iti vine in minte cand e vorba de Dylan. "Blowing in the wind" e simpla si are un mesaj la fel de simplu si de sincer, ca si majoritatea pieselor de aici. Asta e principalul avantaj si in acelasi timp farmecul unui om cu o chitara si atat...autenticitatea, sinceritatea, apropierea de public. Accentul se pune pe ceea ce se spune, nu pe felul cum se canta.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca majoritatea pieselor de pe acest album (in primul rand "Blowing in the wind" au ajuns sa fie coveruite pana la saturatie de enshpe mii de artisti, la fel ca tot ce a compus Dylan. E ciudat cum unele piese ale sale au ajuns sa fie facute celebre de alte trupe sau artisti, la cativa ani dupa ce fusesera cantate de el. Jimi Hendrix cu "All along the watchtower", Byrds cu "Mr tambourine man"...sunt numai 2 exemple.
Celelalte piese care se remarca usor pe albumul asta: Masters of war, A Hard rain's a-gonna fall, Bob Dylan's dream, Don't think twice it's all right. Piese care datorita expresivitatii si simplitatii melodiei si a cuvintelor te castiga imediat. Principala chestie pe care o apreciez eu la Dylan e ca nu face poezie, cel putin nu in sensul care i se atribuie in mod curent acestui cuvant. Nu trebuie sa fii profesor de literatura ca sa ii intelegi metaforele, e vorba de muzica si de cuvintele unui om simplu, aici asemanandu-se cu blues-ul. De fapt pana si un manelist cu niste cunostinte rudimentare de limba engleza ar putea castiga ceva din auditia unei piese ale sale. Asta daca nu ar prefera sa isi ascunda ignoranta si totala incapacitate intelectuala dupa o replica de genul "Hahaa, ce e cu muzica asta de bosorogi sa moara mama...".
Acord acestui album nota 8,5/10 , doar atat pentru ca...sa fim sinceri, pretentiile muzicale nu sunt nici pe departe atat de ridicate pe cat sunt cele lirice. Si oricum pentru un om cu o chitara si o muzicuta, si fara alte mijloace, mi se pare o nota imensa. Dylan nu era insa omul care sa se complaca intr-un mijloc de expresie care sa nu ii permita mai mult. Dar asta e deja o alta poveste, deocamdata ne oprim aici.
Albumul de care am de gand sa amintesc acum e foarte posibil unul dintre cele mai influente la nivel social din toata muzica populara a secolului trecut. Am ales sa sar direct la acest al doilea album al lui Dylan pentru ca despre primul nu se pot spune prea multe. Numai 2 piese ale sale, restul doar coveruri. Nu cred ca isi inchipuia pe atunci cate sute sau chiar mii de artisti aveau sa-i cante piesele dupa cativa ani, si pana in zilele noastre. Poate nu avea suficienta incredere in puterea propriilor sale cuvinte, sau poate pur si simplu nu era pregatit. Debutul dealtfel nu a avut prea mare succes, si probabil ca nimeni nu credea intr-un succes comercial al tanarului folkist. Oricum, peste un an avea sa apara albumul care practic l-a transformat peste noapte dintr-un cantaret de folk cu un stil ciudat si inestetic de a canta intr-un fel de mesia, un militant pentru drepturile omului si un idol pentru foarte multi tineri. Interesant e faptul ca Dylan nu si-a dorit niciodata lucrurile astea. El nu-si dorea decat sa cante, si sa creeze evident o conexiune intre el si public, insa atat. Nu credea cu tarie ca aceste cantecele ale sale (botezate de altii "cantece de protest") aveau puterea de a schimba lumea. Insa pe de alta parte daca nu ar fi crezut ceea ce canta nu ar fi avut de ce sa le cante.
Albumul debuteaza cu o piesa clasica, una dintre primele care iti vine in minte cand e vorba de Dylan. "Blowing in the wind" e simpla si are un mesaj la fel de simplu si de sincer, ca si majoritatea pieselor de aici. Asta e principalul avantaj si in acelasi timp farmecul unui om cu o chitara si atat...autenticitatea, sinceritatea, apropierea de public. Accentul se pune pe ceea ce se spune, nu pe felul cum se canta.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca majoritatea pieselor de pe acest album (in primul rand "Blowing in the wind" au ajuns sa fie coveruite pana la saturatie de enshpe mii de artisti, la fel ca tot ce a compus Dylan. E ciudat cum unele piese ale sale au ajuns sa fie facute celebre de alte trupe sau artisti, la cativa ani dupa ce fusesera cantate de el. Jimi Hendrix cu "All along the watchtower", Byrds cu "Mr tambourine man"...sunt numai 2 exemple.
Celelalte piese care se remarca usor pe albumul asta: Masters of war, A Hard rain's a-gonna fall, Bob Dylan's dream, Don't think twice it's all right. Piese care datorita expresivitatii si simplitatii melodiei si a cuvintelor te castiga imediat. Principala chestie pe care o apreciez eu la Dylan e ca nu face poezie, cel putin nu in sensul care i se atribuie in mod curent acestui cuvant. Nu trebuie sa fii profesor de literatura ca sa ii intelegi metaforele, e vorba de muzica si de cuvintele unui om simplu, aici asemanandu-se cu blues-ul. De fapt pana si un manelist cu niste cunostinte rudimentare de limba engleza ar putea castiga ceva din auditia unei piese ale sale. Asta daca nu ar prefera sa isi ascunda ignoranta si totala incapacitate intelectuala dupa o replica de genul "Hahaa, ce e cu muzica asta de bosorogi sa moara mama...".
Acord acestui album nota 8,5/10 , doar atat pentru ca...sa fim sinceri, pretentiile muzicale nu sunt nici pe departe atat de ridicate pe cat sunt cele lirice. Si oricum pentru un om cu o chitara si o muzicuta, si fara alte mijloace, mi se pare o nota imensa. Dylan nu era insa omul care sa se complaca intr-un mijloc de expresie care sa nu ii permita mai mult. Dar asta e deja o alta poveste, deocamdata ne oprim aici.
