Daca "The freewheeling Bob Dylan" a fost dupa toate probabilitatile cel mai bun album din perioada sa folk, si cel mai influent in acelasi timp, "Blonde on Blonde" reprezinta incununarea unei alte ere pentru Dylan. A perioadei lui de blues-rock, si in acelasi timp de miserupism total fata de ceea ce astepta publicul de la el. Nu mai stiu cine a zis (posibil Joan Baez), faptul ca Dylan nu era dintre aceia care se ghidau dupa public, ci lasa publicul sa vina dupa el. Insa treaba asta se anunta a fi destul de paguboasa atunci cand, aflat la apogeul carierei sale de folkist, tanarul ajuns persoana publica peste noapte decide dintr-o data sa isi schimbe stilul cu 180 de grade. Miscare care l-a costat multi fani, insa prin care s-a eliberat de povara de a fi ceea ce asteptau ceilalti sa fie si prin care si-a recastigat autonomia artistica. Trecerea sa la chitara electrica si incropirea trupei care il va acompania de aici incolo a fost evident primita cu ostilitate de publicul sau folkist, care l-a acuzat ca "s-a vandut", insa piese revolutionare precum "Like a rolling stone" n-aveau cum sa nu aiba un ecou, imbinand versurile extraordinare si vocea inconfundabila ale lui Dylan cu talentul instrumentistilor. Din aceasta perioada fertila dateaza si albumul de fata, ultimul dinaintea misteriosului sau accident de motocicleta, despre care nu se stie daca a avut loc cu adevarat sau a fost doar un pretext pentru dylan de a se sustrage din lumina reflectoarelor pentru cativa ani. E un album de referinta si prin faptul ca a fost primul dublu LP din istoria muzicii rock. Si unul dintre primele care amintesc de un album-concept.
Blonde on blonde debuteaza cu "Rainy Day Women No. 12 & 35" o piesa destul de ciudata, in ritm de mars, atipica pentru Dylan si pentru restul albumului, care insa a avut un inexplicabil (pentru mine) succes. Cum se face ca cea mai slaba piesa de pe album a ajuns sa fie printre cele mai cunoscute, nu prea imi explic. O legenda despre piesa asta e aceea ca Dylan refuza sa o cante altfel decat "stoned". de ce, v-o spun versurile.
Insa de la a doua piesa incolo si pana la ultima, toate pot concura pentru un loc pe un best-of Bob Dylan. Versurile sunt mult mai criptice decat pe albumele lui folk, si melodiile mult mai sofisticate. E greu sa zic ce ma atrage mai mult la piesele astea, muzica sau versurile. Poate mai degraba imbinarea aproape metafizica dintre cele doua. Si aici vorbesc de piese precum "Visions of Johanna", "Just like a woman", sau "One of us must know" , astea find doar primele care imi vin in minte, si care au toate un motiv comun, femeia (de aici pana la un album concept e cale lunga, dar tot e un inceput, si o intentie usor sesizata). Insa capodopera albumului e reprezentata de ultima piesa (ultima in mod vadit intentionat, si care in varianta originala ocupa o fata intreaga de vinil): Sad eyed lady of the lowlands. Nu stiu ce as putea spune despre ea. Mai bine va las sa o descoperiti daca nu ati facut-o deja. E o piesa monotona prin lungimea ei insa e vorba de o monotonie voita, una frumoasa. Un mod metaforic a ii spune femeii careia ii e destinata ca ar putea continua la nesfarsit fara sa reuseasca sa o descrie asa cum si-ar dori. Probabil una dintre cele mai frumoase balade de dragoste compuse vreodata.
Concluzie: daca n-ati ascultat inca albumul asta grabiti-va sa o faceti. 9,5/10. Piese remarcate: ...la dracu, toate!
