duminică, 3 mai 2009
sâmbătă, 4 octombrie 2008
Bob Dylan - Blonde on blonde (1966)
Daca "The freewheeling Bob Dylan" a fost dupa toate probabilitatile cel mai bun album din perioada sa folk, si cel mai influent in acelasi timp, "Blonde on Blonde" reprezinta incununarea unei alte ere pentru Dylan. A perioadei lui de blues-rock, si in acelasi timp de miserupism total fata de ceea ce astepta publicul de la el. Nu mai stiu cine a zis (posibil Joan Baez), faptul ca Dylan nu era dintre aceia care se ghidau dupa public, ci lasa publicul sa vina dupa el. Insa treaba asta se anunta a fi destul de paguboasa atunci cand, aflat la apogeul carierei sale de folkist, tanarul ajuns persoana publica peste noapte decide dintr-o data sa isi schimbe stilul cu 180 de grade. Miscare care l-a costat multi fani, insa prin care s-a eliberat de povara de a fi ceea ce asteptau ceilalti sa fie si prin care si-a recastigat autonomia artistica. Trecerea sa la chitara electrica si incropirea trupei care il va acompania de aici incolo a fost evident primita cu ostilitate de publicul sau folkist, care l-a acuzat ca "s-a vandut", insa piese revolutionare precum "Like a rolling stone" n-aveau cum sa nu aiba un ecou, imbinand versurile extraordinare si vocea inconfundabila ale lui Dylan cu talentul instrumentistilor. Din aceasta perioada fertila dateaza si albumul de fata, ultimul dinaintea misteriosului sau accident de motocicleta, despre care nu se stie daca a avut loc cu adevarat sau a fost doar un pretext pentru dylan de a se sustrage din lumina reflectoarelor pentru cativa ani. E un album de referinta si prin faptul ca a fost primul dublu LP din istoria muzicii rock. Si unul dintre primele care amintesc de un album-concept.
Blonde on blonde debuteaza cu "Rainy Day Women No. 12 & 35" o piesa destul de ciudata, in ritm de mars, atipica pentru Dylan si pentru restul albumului, care insa a avut un inexplicabil (pentru mine) succes. Cum se face ca cea mai slaba piesa de pe album a ajuns sa fie printre cele mai cunoscute, nu prea imi explic. O legenda despre piesa asta e aceea ca Dylan refuza sa o cante altfel decat "stoned". de ce, v-o spun versurile.
Insa de la a doua piesa incolo si pana la ultima, toate pot concura pentru un loc pe un best-of Bob Dylan. Versurile sunt mult mai criptice decat pe albumele lui folk, si melodiile mult mai sofisticate. E greu sa zic ce ma atrage mai mult la piesele astea, muzica sau versurile. Poate mai degraba imbinarea aproape metafizica dintre cele doua. Si aici vorbesc de piese precum "Visions of Johanna", "Just like a woman", sau "One of us must know" , astea find doar primele care imi vin in minte, si care au toate un motiv comun, femeia (de aici pana la un album concept e cale lunga, dar tot e un inceput, si o intentie usor sesizata). Insa capodopera albumului e reprezentata de ultima piesa (ultima in mod vadit intentionat, si care in varianta originala ocupa o fata intreaga de vinil): Sad eyed lady of the lowlands. Nu stiu ce as putea spune despre ea. Mai bine va las sa o descoperiti daca nu ati facut-o deja. E o piesa monotona prin lungimea ei insa e vorba de o monotonie voita, una frumoasa. Un mod metaforic a ii spune femeii careia ii e destinata ca ar putea continua la nesfarsit fara sa reuseasca sa o descrie asa cum si-ar dori. Probabil una dintre cele mai frumoase balade de dragoste compuse vreodata.
Concluzie: daca n-ati ascultat inca albumul asta grabiti-va sa o faceti. 9,5/10. Piese remarcate: ...la dracu, toate!
luni, 1 septembrie 2008
The Who - My generation (1965)
Cu vreo 30 si ceva de ani inainte de limp bizkit ( :) ), o alta trupa (mai putin cunoscuta azi, din pacate) avea pretentia de a vorbi in numele unei intregi generatii.
E greu sa ajungi sa fii considerat lider de opinie cand faci parte din aceeasi generatie cu Beatles si Rolling stones.Greu dar nu imposibil, pentru ca aici e vorba de Who, trupa care prin albumul sau de debut face praf debuturile trupelor mai sus amintite. E drept ca din punct de vedere cronologic My Generation vine cu vreo doi ani dupa aparitia pe scena britanica a noilor idoli adolescentini stones si beatles, insa piesa "My generation" este cea care va ajunge unanim acceptata ca imn al generatiei lor. Sinceritatea era punctul forte al The Who in momentul ala. Tot albumul suna ca un concert live, si asta e in mod evident un plus. Un alt lucru care ii pune pe the Who cu o treapta mai sus decat rivalii lor este varietatea muzicala. Beatles cantau aproape numai piese pop, iar Stones aproape numai piese cu radacini in blues. Who este vadit influentata de aceste doua genuri insa propune o muzica cu influente mult mai vaste, de la soul pana la o varianta foarte arhaica de hard-rock...oamenii isi numesc propriul gen muzical din acea perioada "power pop", si multi ii considera chiar parintii punkului. Ca sa nu mai vorbim ca ei sunt cei care au creat moda astazi practicata pana la refuz de distrugere a instrumentelor pe scena. Intr-un fel se poate spune ca ei au adus anarhia in rock. Insa ca sa fim sinceri, si din punct de vedere strict muzical, albumul merita mult mai mult decat locul 200 si ceva in topul celor mai bune albume rock all time, asa cum e vazut de Rolling Stone (nu ca ar avea prea mare relevanta topul ala in general).
Un album de zece ori mai energic si mai verde-n fata decat orice album beatles. Si ca sa nu vorbim doar la nivel muzical, sa facem o comparatie intre versurile unei piese beatles a momentului si ale unei piese Who:
Beatles: "If there's anything that you want,
If there's anything I can do,
Just call on me and I'll send it along
With love from me to you."
Who: "just wanna keep doing all the dirty little things I do
And not work all day in an office just to bring my money back to you
Sorry, baby"
rating: 8/10
piese recomandate: Out in the street, My generation, The kids are allright, A legal matter.
E greu sa ajungi sa fii considerat lider de opinie cand faci parte din aceeasi generatie cu Beatles si Rolling stones.Greu dar nu imposibil, pentru ca aici e vorba de Who, trupa care prin albumul sau de debut face praf debuturile trupelor mai sus amintite. E drept ca din punct de vedere cronologic My Generation vine cu vreo doi ani dupa aparitia pe scena britanica a noilor idoli adolescentini stones si beatles, insa piesa "My generation" este cea care va ajunge unanim acceptata ca imn al generatiei lor. Sinceritatea era punctul forte al The Who in momentul ala. Tot albumul suna ca un concert live, si asta e in mod evident un plus. Un alt lucru care ii pune pe the Who cu o treapta mai sus decat rivalii lor este varietatea muzicala. Beatles cantau aproape numai piese pop, iar Stones aproape numai piese cu radacini in blues. Who este vadit influentata de aceste doua genuri insa propune o muzica cu influente mult mai vaste, de la soul pana la o varianta foarte arhaica de hard-rock...oamenii isi numesc propriul gen muzical din acea perioada "power pop", si multi ii considera chiar parintii punkului. Ca sa nu mai vorbim ca ei sunt cei care au creat moda astazi practicata pana la refuz de distrugere a instrumentelor pe scena. Intr-un fel se poate spune ca ei au adus anarhia in rock. Insa ca sa fim sinceri, si din punct de vedere strict muzical, albumul merita mult mai mult decat locul 200 si ceva in topul celor mai bune albume rock all time, asa cum e vazut de Rolling Stone (nu ca ar avea prea mare relevanta topul ala in general).
Un album de zece ori mai energic si mai verde-n fata decat orice album beatles. Si ca sa nu vorbim doar la nivel muzical, sa facem o comparatie intre versurile unei piese beatles a momentului si ale unei piese Who:
Beatles: "If there's anything that you want,
If there's anything I can do,
Just call on me and I'll send it along
With love from me to you."
Who: "just wanna keep doing all the dirty little things I do
And not work all day in an office just to bring my money back to you
Sorry, baby"
rating: 8/10
piese recomandate: Out in the street, My generation, The kids are allright, A legal matter.
joi, 28 august 2008
Bob Dylan - The freewheelin' Bob Dylan (1963)
Ascultam ieri din intamplare City FM. Mi se intampla rar, acasa nu ascult aproape niciodata radio si la munca nu am sanse la altceva decat radio 21. Pe sus amintitul city fm era o emisiune, nu stiu cum ii zice, in care moderatorul ii invita pe ascultatori sa sune si sa zica fiecare o trupa sau un muzician care in opinia sa a influentat cel mai mult lumea. Spre dezamagirea mea absolut nimeni nu a zis Bob Dylan. S-au amintit multe alte nume precum Pink Floyd, Beatles (evident :P ), pana si AC/DC (!!!). Trist.
Albumul de care am de gand sa amintesc acum e foarte posibil unul dintre cele mai influente la nivel social din toata muzica populara a secolului trecut. Am ales sa sar direct la acest al doilea album al lui Dylan pentru ca despre primul nu se pot spune prea multe. Numai 2 piese ale sale, restul doar coveruri. Nu cred ca isi inchipuia pe atunci cate sute sau chiar mii de artisti aveau sa-i cante piesele dupa cativa ani, si pana in zilele noastre. Poate nu avea suficienta incredere in puterea propriilor sale cuvinte, sau poate pur si simplu nu era pregatit. Debutul dealtfel nu a avut prea mare succes, si probabil ca nimeni nu credea intr-un succes comercial al tanarului folkist. Oricum, peste un an avea sa apara albumul care practic l-a transformat peste noapte dintr-un cantaret de folk cu un stil ciudat si inestetic de a canta intr-un fel de mesia, un militant pentru drepturile omului si un idol pentru foarte multi tineri. Interesant e faptul ca Dylan nu si-a dorit niciodata lucrurile astea. El nu-si dorea decat sa cante, si sa creeze evident o conexiune intre el si public, insa atat. Nu credea cu tarie ca aceste cantecele ale sale (botezate de altii "cantece de protest") aveau puterea de a schimba lumea. Insa pe de alta parte daca nu ar fi crezut ceea ce canta nu ar fi avut de ce sa le cante.
Albumul debuteaza cu o piesa clasica, una dintre primele care iti vine in minte cand e vorba de Dylan. "Blowing in the wind" e simpla si are un mesaj la fel de simplu si de sincer, ca si majoritatea pieselor de aici. Asta e principalul avantaj si in acelasi timp farmecul unui om cu o chitara si atat...autenticitatea, sinceritatea, apropierea de public. Accentul se pune pe ceea ce se spune, nu pe felul cum se canta.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca majoritatea pieselor de pe acest album (in primul rand "Blowing in the wind" au ajuns sa fie coveruite pana la saturatie de enshpe mii de artisti, la fel ca tot ce a compus Dylan. E ciudat cum unele piese ale sale au ajuns sa fie facute celebre de alte trupe sau artisti, la cativa ani dupa ce fusesera cantate de el. Jimi Hendrix cu "All along the watchtower", Byrds cu "Mr tambourine man"...sunt numai 2 exemple.
Celelalte piese care se remarca usor pe albumul asta: Masters of war, A Hard rain's a-gonna fall, Bob Dylan's dream, Don't think twice it's all right. Piese care datorita expresivitatii si simplitatii melodiei si a cuvintelor te castiga imediat. Principala chestie pe care o apreciez eu la Dylan e ca nu face poezie, cel putin nu in sensul care i se atribuie in mod curent acestui cuvant. Nu trebuie sa fii profesor de literatura ca sa ii intelegi metaforele, e vorba de muzica si de cuvintele unui om simplu, aici asemanandu-se cu blues-ul. De fapt pana si un manelist cu niste cunostinte rudimentare de limba engleza ar putea castiga ceva din auditia unei piese ale sale. Asta daca nu ar prefera sa isi ascunda ignoranta si totala incapacitate intelectuala dupa o replica de genul "Hahaa, ce e cu muzica asta de bosorogi sa moara mama...".
Acord acestui album nota 8,5/10 , doar atat pentru ca...sa fim sinceri, pretentiile muzicale nu sunt nici pe departe atat de ridicate pe cat sunt cele lirice. Si oricum pentru un om cu o chitara si o muzicuta, si fara alte mijloace, mi se pare o nota imensa. Dylan nu era insa omul care sa se complaca intr-un mijloc de expresie care sa nu ii permita mai mult. Dar asta e deja o alta poveste, deocamdata ne oprim aici.
Albumul de care am de gand sa amintesc acum e foarte posibil unul dintre cele mai influente la nivel social din toata muzica populara a secolului trecut. Am ales sa sar direct la acest al doilea album al lui Dylan pentru ca despre primul nu se pot spune prea multe. Numai 2 piese ale sale, restul doar coveruri. Nu cred ca isi inchipuia pe atunci cate sute sau chiar mii de artisti aveau sa-i cante piesele dupa cativa ani, si pana in zilele noastre. Poate nu avea suficienta incredere in puterea propriilor sale cuvinte, sau poate pur si simplu nu era pregatit. Debutul dealtfel nu a avut prea mare succes, si probabil ca nimeni nu credea intr-un succes comercial al tanarului folkist. Oricum, peste un an avea sa apara albumul care practic l-a transformat peste noapte dintr-un cantaret de folk cu un stil ciudat si inestetic de a canta intr-un fel de mesia, un militant pentru drepturile omului si un idol pentru foarte multi tineri. Interesant e faptul ca Dylan nu si-a dorit niciodata lucrurile astea. El nu-si dorea decat sa cante, si sa creeze evident o conexiune intre el si public, insa atat. Nu credea cu tarie ca aceste cantecele ale sale (botezate de altii "cantece de protest") aveau puterea de a schimba lumea. Insa pe de alta parte daca nu ar fi crezut ceea ce canta nu ar fi avut de ce sa le cante.
Albumul debuteaza cu o piesa clasica, una dintre primele care iti vine in minte cand e vorba de Dylan. "Blowing in the wind" e simpla si are un mesaj la fel de simplu si de sincer, ca si majoritatea pieselor de aici. Asta e principalul avantaj si in acelasi timp farmecul unui om cu o chitara si atat...autenticitatea, sinceritatea, apropierea de public. Accentul se pune pe ceea ce se spune, nu pe felul cum se canta.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca majoritatea pieselor de pe acest album (in primul rand "Blowing in the wind" au ajuns sa fie coveruite pana la saturatie de enshpe mii de artisti, la fel ca tot ce a compus Dylan. E ciudat cum unele piese ale sale au ajuns sa fie facute celebre de alte trupe sau artisti, la cativa ani dupa ce fusesera cantate de el. Jimi Hendrix cu "All along the watchtower", Byrds cu "Mr tambourine man"...sunt numai 2 exemple.
Celelalte piese care se remarca usor pe albumul asta: Masters of war, A Hard rain's a-gonna fall, Bob Dylan's dream, Don't think twice it's all right. Piese care datorita expresivitatii si simplitatii melodiei si a cuvintelor te castiga imediat. Principala chestie pe care o apreciez eu la Dylan e ca nu face poezie, cel putin nu in sensul care i se atribuie in mod curent acestui cuvant. Nu trebuie sa fii profesor de literatura ca sa ii intelegi metaforele, e vorba de muzica si de cuvintele unui om simplu, aici asemanandu-se cu blues-ul. De fapt pana si un manelist cu niste cunostinte rudimentare de limba engleza ar putea castiga ceva din auditia unei piese ale sale. Asta daca nu ar prefera sa isi ascunda ignoranta si totala incapacitate intelectuala dupa o replica de genul "Hahaa, ce e cu muzica asta de bosorogi sa moara mama...".
Acord acestui album nota 8,5/10 , doar atat pentru ca...sa fim sinceri, pretentiile muzicale nu sunt nici pe departe atat de ridicate pe cat sunt cele lirice. Si oricum pentru un om cu o chitara si o muzicuta, si fara alte mijloace, mi se pare o nota imensa. Dylan nu era insa omul care sa se complaca intr-un mijloc de expresie care sa nu ii permita mai mult. Dar asta e deja o alta poveste, deocamdata ne oprim aici.
miercuri, 6 august 2008
muzica anilor 60 - best of personalizat
cei mai tari muzicieni:
#1 Bob Dylan
#2 The Velvet Underground
#3 King Crimson
#4 The Rolling Stones
#5 Nick Drake
#6 Frank Zappa
#7 Jefferson Airplane
#8 Jimi Hendrix
#9 Pink Floyd
#10 The Who
Cele mai tari albume:
#1 The Velvet Underground and Nico (1967)
#2 Bob Dylan - Blonde on blonde (1966)
#3 King Crimson - In the court of the crimson king (1969)
#4 Nick Drake - Five leaves left (1969)
#5 Pink Floyd - The piper at the gates of down (1967)
#6 The Doors - The Doors (1967)
#7 The Velvet Underground - The Velvet Underground (1969)
#8 The Who - Tommy (1969)
#9 Jimi Hendrix - Are you experienced? (1967)
#10 Bob Dylan - The Freewheelin' Bob Dylan (1963)
Cele mai tari piese (ordinea e aleatorie):
The Velvet Underground - Heroin
Bob Dylan - Sad eyed lady of the lowlands
Janis Joplin - Summertime
The Rolling Stones - Jumping jack flash
Nick Drake - The thoughts of Mary Jane
Bob Dylan - One of us must know (sooner or later)
The Byrds - Eight miles high
The Velvet Underground and Nico - Femme Fatale
Jefferson Airplane - Somebody to love
King Crimson - 21st century schizoid man
Bob Dylan - Blowin in the wind
Frank Zappa - Peaches en regalia
The Rolling Stones - Satisfaction
Nick Drake - Fruit tree
The Velvet Underground - The murder mystery
Cream - Sunshine of your love
Led Zeppelin - Communication breakdown
The Who - My Generation
King Crimson - In the court of the crimson king
Procol Harum - A whiter shade of pale
sâmbătă, 2 august 2008
The Beatles - Please please me (1963)
Nu am reusit niciodata sa imi explic succesul imens, mai bine zis starea de isterie pe care au provocat-o acesti oameni. Ma uitam ieri la una dintre primele lor aparitii la Ed Sullivan Show...mi se pareau un pic hilari. 4 baietei cu zambete largi si cu fetze de "geeks" (Ringo e nasol rau) aplaudati frenetic din public de nenumarate fetitze de maxim 18 ani, gata-gata sa lesine de fericire. Bine, pe vremea aceea asta se cerea. Baietei cuminti, tunsi si frezati, la costum, care sa cante cantecele despre dragoste. Si cu siguranta ca erau cei mai proaspeti din scena aia muzicala. Nu erau doar niste cantareti de pop, desi se adresau publicului respectiv. Au adaugat un pic de rock'n'roll, care prindea excelent la tineri inca din anii 50. Nu prea mult, si doar la nivel instrumental si deloc la capitolul "atitudine", doar nu vroiau sa sperie parintii care sa nu ii mai lase pe copii la concert. Deci, muzica lor era un amestec de pop (mai ales la nivelul armoniilor vocale) si rock'n'roll imprumutat de la muzicieni precum Chuck Berry.
Albumul de fata, care e si cel de debut, a avut asa cum era de asteptat un succes enorm in Marea Britanie, punand in valoare hituri precum "Please please me" si "Love me do", care acaparasera deja atentia publicului ca singleuri (coperta era sugestiva din punctul asta de vedere...sub titlu scrie: "with Love me do and 12 other songs"). Beatlemania era gata sa inceapa.
Albumul debuteaza cu o piesa care induce in eroare ascultatorul asupra naturii restului pieselor. "I saw her standing there" e intr-adevar o piesa rock in traditia lui chuck berry. Din pacate ceea ce urmeaza e o adunatura de balade siropoase (Misery, Do you want to know a secret, PS I love you, Love me do), poate ca unii (mai bine zis unele) le gusta, eu nu. Nu ma deranjeaza sentimentalismele, atata timp cat nu sunt in exces ca in cazul de fata. Iar melodiile in sine sunt simplute si fara nici o urma de virtuozitate tehnica. Celelalte cateva piese decente de pe album nu sunt compuse de ei, ("Chains", "Boys" "Twist and shout"), dar oricum in vremea respectiva era neobisnuit pentru o trupa sa aiba pe un album opt piese compuse de membrii sai (Lennon si McCartney in cazul de fata). Single-urile "Please please me" si "Love me do", au doar meritul de a fi "catchy" (principalul merit al Beatles-ilor era talentul de a crea pe banda rulanta piese extrem de fredonabile) si sunt primele mostre de piese pop ale cvartetului care vor monopoliza topurile in urmatorii ani.
Un album de debut slabut dupa parerea mea, dar care s-a vandut si a stabilit un standard pentru muzica (si mai ales vanzarile) albumelor beatles ce vor urma pe tot parcursul anilor 60.
Nota: 5/10
Piese remarcate: I saw her standing there, Chains, Boys, Twist and shout
duminică, 27 iulie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
